Scopul acestei pagini este acela de a oferi câteva reflecții cu privire la sistemul teologic Calvinist. Cred ca este un sistem teologic anti-creștin, ne-creștin și sub-creștin și din păcate observ cum ia amploare tot mai mare în mediul evanghelic român.

Aceasta este prima postare care conține câteva gânduri inițiale, pe care sper să le explorez mai în detaliu pe viitor.

Prin sistemul teologic Calvinist înțeleg următorul set de ipoteze minime. El este mai complex și nu trebuie redus la noțiunea de predestinare, dar aceasta ne va preocupa în mod special aici. Unele din premisele sale sunt:

1. Omul nu poate face bine, voința sa este incapabilă să aleagă binele.
2. Orice alegere din partea omului ar fi un ”merit” atribuit lui. De aici rezultă că și credința care și-ar avea loc în libertatea umană ar fi un merit pe baza căruia ar primi mântuirea.
3. Dumnezeu alege din veșnicie unii oameni pe care îi va mântui.
4. Omul este recipientul acestei alegeri, independent de decizia sa sau eventuale “merite”.
5. Toți oamenii au păcătuit “în Adam” și sunt vinovați de greșeala lui Adam. Atât vina cât și “natura” păcătoasă se moștenesc.
6. Omul nu poate rezista harului lui Dumnezeu.
7. Dumnezeu este cel care “infuzează” credința.

Acest tip de concepție produce următoarele contradicții

1. Dumnezeu este redus la un set de cauze mecanice, viziunea despre El este limitată, în ciuda insistenței că se pune accent pe transcendența și sfințenia Sa. Viziunea despre Dumnezeu este una săracă, impersonală în mod ultim deoarece exclude posibilitatea unei relații reciproce libere.
2. Încercând să se explice versete care afirmă în mod evident că Dumnezeu dorește mântuirea tuturor, și nu doar a celor “aleși”, se introduc diferențe între diferite tipuri de voie a lui Dumnezeu care par a fi externe textului biblic. Interpretarea acestor texte (1 Timotei 2:4) devine tendențioasă, de exemplu se afirmă că Dumnezeu dorește mântuirea nu a tuturor oamenilor, ci a oamenilor din toate categoriile sociale.
3. În mod evident, contrar sistemului Calvinist, omul neregenerat poate face binele. Există exemple de excelență și virtute în oamenii care nu îl urmează pe Hristos. Nu înseamnă că orice act este bun sau că binele nu poate fi suplimentat prin har la un bine mai desăvârșit, etc. Cred că doctrina incapacității totale este impusă din exterior asupra materialului biblic. De exemplu sutașul Corneliu este apreciat de Dumnezeu pentru rugăciunile sale și binefacerile sale (Fapte 10:5 “Şi îngerul i-a zis: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu,”). Deci doctrina depravării totale, necesară ca ipoteză în sistem este greșită. (de aici nu rezultă în mod necesar poziția Pelagiană)
4. Încercarea de a afirma dreptatea lui Dumnezeu devine problematică. Dacă Dumnezeu alege pe unii, de ce nu alege și pe alții? Răspunsul este că El e “suveran”! Sau “… cine ești tu omule…?” Bineînțeles răspunsul oferit este un non-răspuns, adică se evită confruntarea problemei. Se încearcă afirmarea faptului că toți oamenii merită moartea (corect) și prin faptul că Dumnezeu alege doar pe unii arată un har suplimentar. Dar, din nou acesta nu e răspuns. Decizia de a alege pe unii e echivalentă, sau corolarul deciziei de a nu alege pe alții deoarece există doar două variante. Dacă un agent are două opțiuni A și B, și doar două, atunci alegerea lui A este echivalentă cu non-alegerea sau respingerea lui B în condițiile în care agentul știe totul și are puterea să aleagă totul. Deci Dumnezeu decide în mod explicit să trimită unii oameni în iad. Cum se poate vorbi de dreptate în acest caz? Am putea numi un părinte “bun” dacă voia sa ar fi ajutorarea și educarea a doar unora dintre copii? Vedem că acest tip de raționament nu are sens din perspectiva relațiilor umane.
5. Prin urmare doctrina alegerii-duble (Dumnezeu alege în mod suveran pe unii spre cer iar pe alții spre iad) devine o consecință necesară chiar dacă se insistă asupra faptului că doar unii “sunt aleși” în sens pozitiv și nu se dorește afirmarea a nimic explicit despre cei damnați. Această poziție nu cred că poate fi reconciliată cu mărturia generală a Scripturii. 
6. Ramura augustiniano-calvinistă a acestei controverse nu poate evita acuza de determinism. Combinația dintre suveranitatea voii lui Dumnezeu înțeleasă în interiorul sistemului și incapacitatea umană rezultă că după cum am arătat nu există voință umană în sens adevărat și totul colapsează într-un determinism. Cu alte cuvinte nu mai putem vorbi despre relație de iubire între Dumnezeu și om, nu mai putem vorbi la modul propriu-zis despre Persoană divină sau persoană umană.
7. Nu există un argument bun pentru a asigura creștinul că este ales sau nu. Dacă omul e incapabil de bine, atunci åcest lucru se aplică și la psihologia sa. El nu este în stare să înțeleagă dacă a fost ales sau nu, dacă crede sau nu, etc. Argumentul este că acest lucru se vede din faptele sale, în transformarea sa. Dar și aici, cum poate cineva să aibă încredere în ele? Dacă totul este o iluzie a minții depravate total? 
8. Se încearcă susținerea evanghelizării, dar din nou argumentul nu este concluziv. De ce să evanghelizezi dacă totul este prestabilit? Chiar și evanghelizarea este de fapt un act pe care Dumnezeu l-a predeterminat pentru tine, deci îl vei înfăptui în mod robotic. 
9. Calvin pleacă de la conceptul Augustinian și absolut irațional că vina lui Adam se transmite urmaților săi. Cum poate fi om om vinovat de greșeala altui om? În ce sistem este aceasta un aspect al dreptății? Nu există suport biblic pentru o astfel de aporie.
10. Se ajung la concluzii cu totul surprinzătoare dar probabil necesare în interiorul sistemului și anume la supralapsarianism: credința că oamenii sunt creați pentru a fi pedepsiți pentru ca gloria lui Dumnezeu să se vadă în acest act. Dumnezeu devine autorul răului dacă voința omului este rea. Cum anume poate un Dumnezeu bun să dorească să se glorifice prin pedeapsa eternă a unui om? Din nou, dacă am încerca să tragem paralele între această situație și relația părinte copil am fi cu toții îngroziți. Consecvența logică este totuși un pas prea departe pentru Calvinism.
11. Știu că este o poziție limitată, dar unii cred în “ispășirea limitată”. A asumat Cristos doar natura oamenilor aleși, nu a întregii umanități? A murit doar pentru ei? Din nou cred că se depășește granița Scripturii. Din păcate lucrarea lui Cristos este denaturată și înjosită de adepții acestui sistem.
12. Suveranitate înțeleasă într-un sens redus, mecanic, despotic. Această suveranitate nu este a unui Dumnezeu infinit, transcendent. Poate fi și produsul unui program complex de calculator, nu al unei inteligențe personale. Aceasta este mai mult doctrina sorții umane, o doctrină filosofică păgână fatalistă.
13. Acest sistem face imposibilă discuția despre “bunătatea” sau “dragostea” lui Dumnezeu. Cum anume au aceste cuvinte un sens dacă uniii sunt predestinați unei pedepse și dureri infinite? Ce am spune de exemplu despre caracterul unui om care torturează la infinit alți oameni în mod voit pentru a-și “mări gloria”?
14. Ipoteza că credința ar fi o faptă care aduce merite este greșită. În ce sens putem vorbi despre meritele unui cerșetor care întinde mâna după hrană? Calvinismul, bazându-se pe Augustin face această greșeală fundamentală.
15. Calviniștii ajungi la concluzii contradictorii. Pe de o parte afirmă că Dumnezeu ne oferă tuturor în mod sincer mântuirea, însă noi suntem atât de deprinși cu păcatele noastre încât nu vom răspunde în afara de cazul în care suntem ajutați să o facem – deci practic Dumnezeu nu oferă tuturor mântuirea, doar celor pe care îi ajută, celor cărora le “infuzează” credința.
16. Etc.

Sper că prin intermediul acestei pagini să pot explora și detalia gândurile de mai sus, dar până atunci sper că vor provoca pe cititor!